Motto:

“Un joc de şah e viaţa. Destinul singur joacă,
Iar noi suntem actorii. Vrând de urât să-i treacă
Ne mută, ne opreşte un timp, ne mută încă,
Apoi în cutia neantului ne-aruncă.”

(Omar Khayam)

Azi o noua partidă pe tabla de sah a vietii. Fără o miză prea mare, să-i spun revansă.
Oare ce as vrea sa fiu azi ? Nebunul ? Hmmm, o piesă prea usoară care se deplasează doar pe diagonală (deci cum ramane cu drumul drept si alte paralelisme?)… Turnul care merge întotdeauna drept ? Traiectorie desuetă pentru azi, cand sunt nevoită sa fac slalom printre obstacole…risc să rămân blocată… Regina ? O, categoric e cea mai puternică piesă. As putea merge atât în linie dreaptă cât şi în diagonală dar azi nu tin la eticheta. Ce mai am pe tabla ? Pionul ? De ce nu ? pot sa merg doar înainte si sa-mi continui misiunea de a-mi desavarsi lectia de viata. Dar dacă întîlnesc iar o altă piesă, nu am să mai pot înainta ! Pot să parez doar atacurile din diagonala, cele frontale mă ţin (a câta oară) pe loc. Cu toate că aparent aş fi cea mai slabă piesă, ştiu sigur că nu este deloc aşa. Cu pasi mici dar îngenioşi, odată ajunsă pe ultimul câmp al tablei, am să mă pot transforma în orice altă piesă cu excepţia regelui pentru că strategia unui război adevarat nu permite doi conducători ai aceleasi armate. Si mai stiu ca regele nu merge mai repede decît un pion…sangele albastru nu există decât in povestile copilariei. O singură dată intr-o partidă am facut rocada, pe vremea cand turnul si regele incă nu au fost mutate…De ce ? Pentru că nu doream să blochez jocul si pentru a-i fi mai uşor regelui acestuia leneş să se ferească de primejdii. Dar nu a fost cea mai fericită alegere pentru a am ajuns la remiza, acea situatie în care nimeni nu este câştigător si nimeni nu este învins. Concluzia ? Am să fiu pion, acea piesă banală, mereu sacrificată dar fără care celelelalte piese nici nu pot înainta până când acestia nu le eliberează drumul. Sunt chiar o piesa importanta ?!